Moldova, colț de rai

Hai frunză galbenă…

Căldură mare monșer.

 

(Cat de frumoasă e romanța asta, dragă cetitoriule? Ascult-o cu luare aminte. )

Un octombrie diliu, cum nu am mai prins demult. Un soare tandru, zăbovind peste toate: oameni și frunze și case cu fuioare de fum, plutind până sus, departe în cer.

Probabil 25-28 de grade. Decid așa, pe NeVe, să o întind până la ai mei – la pensiune, cum glumesc eu – așa, de amoru’ artei, la un pui la ceaun și la un pahar de tulburel. La ceva taclale cu tata. Pe care îl ador. Cu mama. Pe care o iubesc nespus. Dragii mei dragi. Și teribil de frumoși. Chiar dacă nu-și dau seama de asta.

Nu, nu sunteți bătrâni. Voi sunteți ETERNI.

Tocmai s-a tras vinul în damigene și perele cad galbene și grele, în iarba încă verde din livadă. La stup, e încă  zarvă – albinele își fac de treabă pe lângă urdiniș, semn că Brumărel – aka octombrie, va fi molcom și prelung. Iar dovlecii cresc mari, imposibil de mari – și nu, nu sunt injectați cu nimic. Sunt doar fericiți. A dracu’de fericiți. Și pocnesc sub greutatea celor 20-25 de kilograme.

14

9

Și mă trăznește așa, o bucurie tâmpită și fără obiect, doar la gândul că îmi permit luxul de a avea timp. Timp,  oameni dragi. Timp pentru a mă bucura de nimicurile astea binecuvântate. Trezitul la ore nesimțite – pe la 10.00 -11.00, cafeaua sorbită fără grabă, ieșitul pe balcon la dezmorțit oasele și privit muntele care se prăvălește parcă peste blocuri. Un măr savurat în liniște în timp ce analizez frunzele roșii ale viței de vie canadiene cocoțate într-un cireș.

Bubu care îmi aduce în dar o lădiță cu ionatane din livada lui fermecată. Bubu cu simplitatea lui complicată de om împăcat cu viața. Pădurile noastre dragi și plimbările de dragul plimbărilor.  Bucuriile noastre simple, cu lebede și pisici și coclauri fără seamăn. Bubu meu drag.

O babă la o poartă cu o pestelcă de ghebe. Un lan de coceni galben – auriu. Un uliu țipând peste o miriște pustie. Casele văruite alb, curat. Și nucii care își scutură frunzele. Ogoarele nesfârșite, cireșii înroșiți de pe marginea șoselei. Un lac în depărtare. Un petec de pădure. Toate șerpuitoare, dincolo de geamul mașinii.

Corporația e departe, departe. La fel și lipsa cronică de timp. Și oboseala aia cumplită pentru care te-ai căutat la toți doftorii din lume.

Oboseala aia fără nume și fără leac. Groaza aia că viața se scurge pe lângă tine și tu nu apuci să vezi nimic. Toate de nevindecat între betoane și mârșăviile oamenilor bolnavi de lipsă cronică de TIMP.

Unde dracu’ vă grăbiți așa, oameni buni? În definitiv…toate drumurile duc spre același capăt de linie. Nimeni și nimic pe lumea asta nu va putea compensa toate zilele alea pierdute în colivii de oțel și sticlă.

Toată tinerețea voastră vândută pe câteva tichete de masă și un card mai mereu gol. Și o inimă mai mereu goală.

O babă la o poartă cu o pestelcă de ghebe. Un lan de coceni galben – auriu. Un uliu țipând peste o miriște pustie. Casele văruite alb, curat. Și nucii care își scutură frunzele. Ogoarele nesfârșite, cireșii înroșiți de pe marginea șoselei. Un lac în depărtare. Un petec de pădure. Toate șerpuitoare, dincolo de geamul mașinii.

Transa aia în care pici și nu știi cînd ai ajuns la destinație.

18

Oferiți-vă un pic de timp. Un pic de răbdare. Un pic de îngăduință. Un pic de iubire. Că oricum azi e luni, mâine duminică. Și iar luni, de la capăt. Oameni dragi.

Tare îmi place mirosul  ăsta de vatră, când toamna se răzbună parcă peste lume. Mirosul ăsta bun,  de prune stafidite și de struguri atinși de brumă.

11

Gurmandă de felul meu, mare iubitoare de vin și de plăceri pur hedoniste, iată-mă învârtind de zor în ceaunul cu pui asudat.

Mare taină familia. Și bucuria de a fi cu cei dragi. Când ești pur și simplu prințesa lu’ tata și sufletu’ lu’ mama.

Când ești doar tu cu ei și nimic altceva nu mai contează. Când luați cina împreună, pe terasă. Când puiul ăla gătit la ceaun, afară, e cea mai bună năzbâtie culinară pe care ai mancat-o vreodată. Când mujdeiul și mămăliga fierbinte și vinul abia tras se întrepătrund în cel mai tembel mod posibil. Când se face noapte și pe cer puzderie de stele. Care se văd clar doar aici. În lipsa luminilor orașului.

Când ai privit ultima dată stelele, omule?

Dar să vorbim un pic despre o rețetă străveche în Moldova – puiul asudat la ceaun și chirostii, cu mujdei și mămăligă. Și tulburel. Sau streșinică.

  • Se aleargă una bucată pui sănătos. Pui de țară, cu țurloaie zdravene, pui care a colindat grădinile și s-a hrănit cu iarbă și râme pe îndestulate. Nestresat, non-corporatist. Fără credite la bancă și fără regrete.
  • Cu grăsimioară galbenă-gutuie. Cu cărnița fraged-țanțosă. Cu gust divin, să tot mănânci hulpav și să-ți bați copchii’ în neștire.
  • Se sacrifică pe buturugă de stejar și i se cere iertare pe bune. Apoi i se mulțumește. Pentru toate ale sale puse la dispoziția omului.
  • Se trântește în ceaun cu dragoste mare. Se toarnă peste trupul lui vârtos, apă de fântână și sare. Se acoperă cu capac peste ceaunul de fontă spre desăvârșirea tainei aburinde.
  • Cand fierbe năvalnic și-și lasă toate aromele de pui fericit, se pescuiește un polonic de zeamă densă, soră cu Doamne Doamne, și se terciuiește împreună cu un pumn de căței de usturoi. Și un praf de sare.
  • Apoi se rumenește puiul cu răbdare și dragoste și în paralel, se învârte mămăliga cu simț de răspundere.
  • Când toate miroznele astea puhave sunt gata, se toarnă vinul în carafă și se așază masa. La trei suflete fericite. Mama, tata și eu. Ici – colo, o mâță flămândă.

Binecuvântă Doamne al inimii mele, masa asta bogată și dă-ne nouă zile întru slăvirea Ta. Căci toate ale Tale sunt. Timp și Hrană Și Iubire.

Binecuvântă Suflete al Meu, pre Domnul Inimii Tale – Timp, Hrană și Iubire. Căci toate ale Tale sunt. Spre slava Luminii Tale.

 

© Ionela Chiru

4 thoughts on “Hai frunză galbenă…”

  1. Draga Ionela, ai reusit sa ma faci sa plang…., sa iubesc toamna din nou ( a fost anotimpul meu preferat pana la moartea fratelui meu),…. mi-ai starnit dorul de tara,… si DA stelele se vad doar la tara. Multumim de articol!

    Like

    1. Draga Stelique, eu iubesc toate anotimpurile. Insa marturisesc ca ma topesc dupa toamnele blande si peisajele rurale. Imi pare rau daca te-a intristat povestioara mea. Am dorit sa impartasesc cu cititorii “maruntele mele bucurii de toamna” 🙂

      Like

      1. Draga Ionela, nu m-ai intristat, din contra povestea ta mi-a redat dupa 12 ani puterea de a iubi din nou toamna. Am fost nostalgic, dar lacrimile erau de bucurie. Te imbratisez!

        Like

      2. 🙂 Daca articolul meu a starnit o emotie cat de mica, zic ca e de bine. Sa ne reauzim/revedem/recitim cu bine Stelique!

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s