Transilvania te țuc

Între Medieval și Secession – Târgu Mureș, city break-ul și conferința internațională

O muzică de pian plutește în aer, străpunge pereții palatului. Sunt singură în toată imensitatea asta cu tavane ornamentate bogat și pereți zugrăviți într-un verde întunecat, cald. Motive florale colorate frumos încadrează toată nebunia asta somptuoasă și verde.  Foaierul palatului taie respirația. Urc treptele de marmură albă și cad în extaz pe fiecare palier: lumina se filtrează prin vitralii uriașe și florile de pe pereți par să prindă viață.

 

Intru în Sala Oglinzilor. Încerc să-mi rețin expresia de încântare pură însă doamna din sala respectivă a observat tot și zâmbește șăgalnic: să vă pun un audio cu explicații? Dau din cap în sens afirmativ și înot mai departe în propria-mi încântare. În fiecare capăt de sală tronează câte un triptic din oglizi venețiene care îmi reflectă imaginea. Fotolii și canapele tapisate în catifea verde. Rochia mea e catifea verde, toată ființa mea e catifea verde, lumea întreagă e de catifea verde.

12 vitralii – ferestre stau de veghe impunătoare pe un perete . 12 bijuterii  din bucățele de sticlă colorată legate între ele cu linii șerpuitoare de plumb aurit. Legende secuiești, balade maghiare, scene din viața transilvăneană. Delicatețea personajelor și cromatica bogată mă țintuiesc în loc. Totul în jur respiră eleganța unei lumi uitate și o frumusețe stranie care te pătrunde până în oase.

Ies din Sala Oglinzilor și a Vitraliilor Fermecate într-o stare de transă. În viața mea nu am văzut vitralii ATÂT de frumoase.

Pornesc mai departe, în aceeași stare de ebrietate toropitoare când ești beat de frumusețe și nu știi nici tu ce te-a lovit. Trag de o ușă (habar n-am ce e dincolo) și dintr-o dată sunt transportată în altă lume; totul pare o scenă ruptă dintr-un film noir gândită special pentru spectatorul care stă acum în umbră paralizat de inefabila și suprarealista frumusețe a momentului. De sus, de la balcon, mi se desfășoară în fața ochilor o sală de concerte goală, scufundată în întuneric. Doar ornamentele de pe tavanul aurit sclipesc stins, trimițând lumini difuze peste întregul decor. Jos, într-un colț de scenă, o femeie tânără cântă la pian. Acustica sălii este impecabilă. Cântă pentru ea? Pentru spiritele palatului? Pentru oaspetele nepoftit?

Stau în umbră și o privesc. Mă simt ca un animal de pradă care urmărește o gazelă. Muzica ei trece prin mine, penetrează pereții palatului și urcă până sus în cer, deasupra avioanelor și mai departe, până în constelații îndepărtate, până în celălalt capăt al Multiversului, până la bunul meu prieten zis și Dumnezeu.

Stau în umbră și o ascult. Nu are nici cea mai vagă idee că cineva acolo sus, în întunericul balconului îi devorează muzica și îi descompune imaginea în mii de culori. Cu pielea electrizată și plămânii în apnee, îmi asum pe deplin actul meu de voyeurism. L-aș mai repeta de o mie de ori fără să am nicio urmă de regret. Plăcerea mea este plăcerea pură a parfumierului în fața unui câmp de lăcrămioare sălbatice. Plăcerea degustătorului de vin în fața unui pahar de vin bătrân. Plăcerea hoțului de artă care fură Universului un moment splendid.

Sunt un estet (în cel mai pur sens al cuvântului: un iubitor de frumusețe – în toate formele sale). Sunt un estet de modă veche. Mă sensibilizează anumite crâmpeie de realitate care i-ar lăsa pe alții absolut indiferenți. Mă sensibilizează efemeritatea clipei. Și irepetabilitatea ei.

Așa că stau în umbră și uit să respir. Simt că Marele Regizor a organizat întreg momentul strict pentru mine știind că urma să vin aici, într-o duminică oarecare dintr-un decembrie mohorât. Simt că a anticipat încântarea mea de lup singuratec cu ochi de prunc care absorb de-a valma tot: întunericul și pianul, sala și scena, tavanul și candelabrele, muzica și fata, mâinile ei albe topindu-se în albul clapelor, sufletul ei scurgându-se prin degete și dispersându-se în aerul dens.

Sunt un estet cu pantaloni la cap și un storyteller cu rochie și tocuri. Un picaro dezlegat pe coclauri.

Aș putea sta la masa conților delectându-mă cu un vin nobil, utilizând eufemisme pufoase și respectând eticheta, sau, la polul opus, aș putea băga sub masă hamalii din port la snoave și înjurături. Aș fi tot eu. Caricaturistul și pamfletarul de weekend căzut acum în extaz în fața unei pânze de Grigorescu sau Luchian.

În sala care adăpostește expoziția de artă românească găsesc o colecție impresionantă de monștri sacri: Aman, Grigorescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Tonitza, Paciurea, Baba și alți pictori mari.  Un secol de pictură şi sculptură românească (1850–1955).

Lângă tablourile lor, un pictoraș amărât ca mine se va simți mereu cum se simt babele fanatice lângă racla Sfintei Parascheva. Mi-aș înclina capul să-mi ating fruntea de ramele pânzelor. Le-aș săruta. Aș bate mătănii. Dar sunt camere de luat vederi și paznicii ar crede că m-am țicnit.

Devin evlavioasă doar în astfel de momente. În restul timpului, creierul meu este mai „laic” decât un popă care joacă barbut. Un creier surescitat și tâmpit care vrea să cunoască, să analizeze și să disece tot. Toate științele lumii – dacă ar putea. Doar că uneori viața îți rămâne scurtă și se mai rupe și-n cot.

Un creier care nu are liniște. Un creier cu perioade lungi de insomnie sfârtecătoare. Toată valeriana din lume nu mă poate adormi. Probabil am nevoie de tranchilizant pentru rinoceri. Doar o doză zdravănă de somnifer  foarte strong ar putea doborî o dihanie ca mine. Un creier care se adapă nonstop și căruia îi este sete totuși . Un creier care se plictisește atât de ușor, încât are nevoie să citească mai multe cărți diferite în paralel ca să nu se scurgă de plictiseală până la finalul uneia singure. Un creier fără vocație de mireasă/nevastă/mamă.

45% pragmatism, 45% umor, 5% tandrețe și 5% absint :)))).

(Mi-a plăcut cum a redat un coleg doctorand lupta noastră cu cercetarea: “pentru igiena și sănătatea mea mentală, mai scriu uneori și articole care nu au legătură cu teza” :))) Cu graiul lui molcom de ardelean a fost adorabil 🙂 Same here, my friend.)

Las în urmă galeria de artă românească și mă pregătesc să intru în cea de artă maghiară. Doamna responsabilă cu sala respectivă mă întreabă de unde sunt, îi spun că vin din Piatra Neamț, o văd cum ezită puțin (fiind româncă vreau totuși să vizitez galeria de artă maghiară? par să mă întrebe ochii ei), eu zâmbesc și îi spun că nu am nicio problemă cu maghiarii și intru hotărâtă în sală. I se luminează fața: arta este artă, spune ea și mă conduce așezându-și brațul după talia mea. I-aș mai fi spus doamnei că vin dintr-o regiune a țării unde lumea nu are astfel de prejudecăți – singura “comunitate etnică” cu care ne împărțim traiul este o superbă colonie de lebede pe care orașul a adoptat-o de câțiva ani. Trăim de-a valma în pace și bucurie. Așa că moldovenii nu au problema asta a tensiunilor etnice: stereotipuri, resentimente etc. În plus, nouă ne place mult graiul tărăgănat unguresc. Îl găsim exotic 🙂

În concluzie, mintea mea este curată, liberă de idei preconcepute. Motiv pentru care atunci când ajung în fața primelor pânze semnate de maghiari primesc un pumn în plex și rămân (din nou) fără aer. Un secol de pictura maghiară: anii 1810–1920.

Dintr-o dată mi se dezvăluie întreaga dimensiune a sufletului maghiar filtrată prin ochii și mâinile fermecate ale pictorilor acestei etnii. Nu mă mai satur privind. Rafinament cromatic, delicatețe și eleganță în liniile personajelor, o deosebită atenție pentru detaliu și mai presus de toate, o bogăție tematică a compozițiilor care izbesc privitorul avizat sau mai puțin avizat. Mă aflu la Roma, într-un muzeu de artă sau în România, la Târgu Mureș? Pânza asta pe care o admir acum și care reprezintă un Iov căzut la pământ într-un clarobscur splendid este oare un Caravaggio? Dar reprezentarea asta minunată a Alhambrei? Personajele compoziției îmi amintesc de femeile din Alger pictate de Delacroix.

Pânze semnate de Barabás Miklós , Lotz Károly,  Munkácsy Mihály şi Paál László,  Ferenczy Károly , Réti István,  Vaszary János, Dosa Géza,  Wágner Sandor şi Spányi Béla. Sunt toți pictori maghiari. Pânzele lor ar putea sta pe simezele celor mai importante galerii internaționale alături de marii artiști ai lumii. Valoarea acestor lucrări este inestimabilă.

Dragi români naționaliști extremiști, ce-ar fi să îmbrățișați bogăția culturală pe care a adus-o cu sine fiecare minoritate etnică din România? Ce-ar fi să vă bucurați de frumoasa arhitectură a clădirilor și de arta lor minunată ? Ce-ar fi să luați tot ce e mai pozitiv de la fiecare cultură care trăiește în România? Diferit nu înseamnă dușman. Diferit înseamnă frumusețe și bogăție culturală.

Dragi unguri naționaliști extremiști, o româncă s-a îndrăgostit de cultura voastră prin intermediul artei voastre. Ce-ar fi să trăim toți în pace – români, unguri, șași, secui, șvabi, turci, lipoveni, țigani, lebede și alte neamuri care or mai fi existând în țara asta și să ne bucurăm unii de alții prin tot ce a construit fiecare mai frumos?

Cum ar fi să nu mai acceptăm să fim manipulați de mizeriile deversate frecvent în spațiul public de către politicieni și Media?

Oaspete în Târgu Mureș, m-am plimbat pe străzi. M-am rătăcit și am întrebat oamenii de strada cutare. Am luat un mijloc de transport în comun și am circulat cu taxiul. Am fost prin cârciumi și prin magazine de cartier (unde spun unii că dacă nu vorbești maghiara, nu ești servit).

Concluzia mea este următoarea: dacă mergi într-un astfel de loc cu respect pentru localnici (fie ei români sau maghiari) și mintea golită de prejudecăți, NU vei întâmpina probleme. Toți ungurii pe care i-am întâlnit au fost politicoși și amabili. Bătrâni și tineri. Într-un mijloc de transport în comun în care toată lumea vorbea maghiara s-au înghesuit toți să mă ajute cu informații în română. Întrebasem șoferul la ce stație să cobor pentru un anumit obiectiv turistic. Pe stradă o doamnă care vorbea româna destul de greu, m-a condus până la o stradă pe care o căutam. Șoferii de taxi nu m-au plimbat aiurea pe zece mii de străzi pentru a mai stoarce câțiva lei. Au fost corecți. La magazin, deși toți vorbeau între ei în maghiară, am fost servită în limba română. Și da, era un magazinaș de cartier. Proba supremă. Cred că ține foarte mult de atitudinea pe care o ai în relația cu cei dintr-o etnie diferită. Cred că dacă transmiți aroganță și lipsă de respect ești mirosit instant și ți-o vei lua peste bot lejer.

Eu una fac parte din generația Erasmus. Sunt obișnuită cu tot ce înseamnă multiculturalitate și ador să aflu chestii interesante despre culturi diferite. Am trăit în aceeași casă cu turci, polonezi, spanioli, italieni, sarzi. Am stat la masă cu americani, francezi, elvețieni, mexicani, australieni, albanezi și azeri. Am stat la taclale cu germani, chinezi, indonezieni, austrieci etc. Am lucrat cu indieni și italieni în România. În străinătate, departe de casă, ne lega prietenia și dorința de conexiune. Contactul uman. Nu-i păsa nimănui (la o bere pe terasă) de unde veneai. Eram tineri și fără frontiere. Și chiar dacă mai primeai uneori vreo întrebare tâmpită (aveți străzi în România? sau aveți calculatoare?) ne ofensam pe moment dar ne trecea repede :).

Dacă la început am avut și eu tendința de a evita să răspund la întrebarea străinilor de unde vii, am învățat treptat să mă vindec și să-mi îmbrățișez identitatea culturală. M-am născut în România. Sunt balcanică și europeană. Nu sunt nici mai prejos, nici mai presus de alte nații din lumea asta globalizată. Nu sunt altfel. Sunt doar cumva. Și sunt, cum ar spune italienii, una cittadina del mondo.

Am ales să-mi încep recenzia (după “city break-ul” în Târgu Mureș) cu Palatul Culturii, pentru că este un obiectiv care merită cu adevărat o vizită pe îndelete. Îl veți găsi în centrul orașului și îl veți identifica rapid după stilul arhitectural deosebit, tipic pentru perioada Belle Époque. Elemente decorative din folclorul maghiar (stilul neomaghiar) care valorifică cultura locală, se îmbină grațios cu gustul oriental și Art Nouveau-ul internațional. Vorbim așadar despre stilul Secession transilvănean.

Mie mi-a plăcut la nebunie acoperișul cu țiglă colorată. Biletul costă 12 ron pentru adulți, iar doamnele de la Palat sunt foarte drăguțe și amabile. Am văzut că în aproape toate sălile erau afișe cu fotografiatul interzis așa că am făcut doar câteva poze în holul de la intrare și scările ce duceau spre etajele superioare. Vizitați bijuteria asta din Târgu Mureș dacă vă aflați în zonă. Este o adevărată delectare.

Ce am mai văzut frumos în oraș: Cetatea Medievală (1492) cu Biserica Reformată-Calvină, un loc de promenadă pentru localnici și turiști; Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1925) din Piața Trandafirilor, în stil neobizantin; Catedrala Mică (1934-1936) din centrul orașului, un edificiu care a aparținut Bisericii Greco-Catolice dar care acum este biserică ortodoxă și care a reluat, la dimensiuni reduse, planul bazilicii San Pietro din Vatican (absolut superbă); Biserica Romano-Catolică Sf. Ioan Botezătorul, clădire în stilul Baroc Austriac; centrul orașului care este plin de monumente istorice și clădiri din secolele XVII-XX construite în stil baroc, neoclasicist și secessionist; Piața Trandafirilor cu statuia lui Avram Iancu;

Ce n-am reușit să văd (din lipsă de timp): Scara Rákóczi (considerată cea mai frumoasă scară din lume), scară pictată cu motive tradiționale; biblioteca Teleki, fondată de contele Teleki între anii 1799-1804 și care mi-a fost recomandată de domnul profesor Dumitru Buda. Mai sunt și alte obiective turistice în Târgu Mureș care merită vizitate, dar veți avea nevoie de măcar 2-3 zile full. În plus, există o groază de castele și conace în județul Mureș. Așadar, sunt multe de văzut.

Unde m-am cazat: inițial am căutat cazare la Continental, dar nu mai exista disponibilitate pentru datele pe care le doream eu. Așa că țup pe Booking.com și caută ceva decent cu recenzii pozitive. Am ales  Villa Helvetia cu scorul Excepțional. Locația este într-adevăr foarte bună, la câteva minute de Cetatea Medievală și de centrul orașului. Exteriorul nu este impresionant, dar compensează cu un interior cochet, o sală de servit micul dejun elegantă și curată, camere ok, comode și curate, plus servicii bune. Toată lumea întâlnită acolo a fost amabilă și politicoasă așa că le voi da și eu pe Booking un scor bun. Prețurile foarte bune (eu am avut și reducere pe Booking pentru că mai hălăduiesc și îmi mai oferă ăștia discounturi) iar micul dejun (la alegere dintr-o listă destul de bogată) a fost foarte ok. Per ansamblu, o experiență plăcută.

Unde am halit: dimineața la pensiunea mea, iar la prânz prin oraș. Sunt multe cârciumi în oraș („cârciumi” a se înțelege restaurante – așa le alint eu), dacă vă plimbați prin centru, puteți intra (la plesneală) într-una din ele (exact așa cum am făcut și eu). Să zicem că am avut noroc – am nimerit într-un restaurant cochet, cu servicii/prețuri bune și mâncare mâncabilă: Old City Pub sau ceva în genul ăsta.

Apoi am mai mâncat într-o cârciumă aleasă de organizatorii conferinței la care am participat. Nu mai rețin numele – undeva lângă Universitatea “Dimitrie Cantemir”, în Tudor. Haleală bunuță, însă mie mi-a plăcut mai mult desertul – gomboți cu prune și multă scorțișoară :))).

Ar fi trebuit să particip și la cina festivă într-o altă locație, dar după conferință, odată ajunsă în cameră, am căzut lată în pat și am adormit tun (probabil oboseala și-a spus cuvantul). M-am trezit târziu, cu mult peste ora cinei festive.

Și acum, despre conferință, motivul pentru care am venit la Târgu Mureș. Să spunem că am îmbinat utilul cu plăcutul și am transformat toată vizita într-un city break.

A fost primul an în care am participat la Conferința Internațională de la Târgu Mureș Literature, Discourse and Multicultural Dialogue organizată de domnul profesor Iulian Boldea. Mi-au plăcut mult oamenii pe care i-am întâlnit la conferință iar sesiunea de comunicări (eclectică și foarte interesantă) mi-a plăcut și mai mult. La secțiunea unde am participat eu s-a discutat despre istorie, politică, comunicare, arheologie și sociologie. În aula cu pricina au fost profesori și doctoranzi care au reprezentat câteva universități din țară dar și un profesor din Republica Moldova. Așadar s-a vorbit inclusiv în dulșili grai basarabean (grai care mie îmi este foarte drag – la fel și pronunția tărăganată a ardelenilor).

În deschiderea conferinței, domnul profesor Sigmirean a vorbit un pic despre soarta culturii, acest fluture fragil cu aripile zdrențuite, care „nu produce bani”, dar de care avem atâta nevoie în viețile noastre. Și m-am gândit că are mare dreptate, că de fapt este singura lumină de care ne mai putem agăța în vremurile astea tulburi, urâțite de corupție și materialism.

Și a mai glumit domnul profesor (ușor amar) despre obsesia cercetătorilor – BDI-uri, ISI-uri, factorul Hirsch, etc., spunând că nu va mai lipsi mult până când și fetele vor fi pețite pe criteriul „câte BDI-uri și ISI-uri ai?”  :)) Eu una am gustat gluma. În definitiv, ceea ce a spus ține de realitate.

Mi-a plăcut mult și Universitatea “Dimitrie Cantemir” unde s-a ținut conferința. De fapt, m-a impresionat curățenia de cabinet medical din clădirea cu pricina. Și tinerii studenți care au participat la organizarea evenimentului. Deosebit de amabili și politicoși.

Am mai apreciat foarte mult și lipsa de „apret” a profesorilor, discuțiile calde și relaxate din cadrul comunicărilor, evitarea formalismului steril. La prânzul de după conferință am fost „adoptată” rapid de doi profesori foarte simpatici – unul șvab și altul ungur (după cum s-au prezentat chiar ei) persoane care au participat la aceeași secțiune cu mine. Și iată-ne așadar, o moldoveancă, un ungur și un șvab, discutând fără fason, despre arheologie, istorie, turism și alte trăsnăi la o ciorbă a la grec și o costiță afumată :))).

Astea sunt momentele cu adevărat frumoase din cadrul conferințelor, dincolo de plăcerea de a mai auzi lucruri noi și interesante de la alții, dincolo de emoțiile nelipsite și tracul care îți mai joacă feste uneori – deși ai mai ținut prezentări în fața unei audiențe de atâtea ori (ești trainer de meserie și ar trebui să fii oarecum blazat) :). Dar nah, se întâmplă.

Salut aici, pe rând, într-un gest de Chapeau (ordinea nu are nicio importanță), pe câțiva oameni frumoși cunoscuți la conferința de la Târgu Mureș, cărora le mulțumesc pentru ospitalitate, amabilitate, pentru înțelegere, disponibilitate și atitudinea prietenoasă (pe care o apreciez cel mai mult la oameni): domnul profesor Dumitru Buda, doamnele profesoare Maria-Ana Georgescu, Petruța Blaga și Ana-Maria Teodorescu, domnii profesori Wiliam Bleiziffer și Fabian Istvan și desigur, organizatorul acestui eveniment frumos, domnul profesor Iulian Boldea.

Salut și orașul Târgu Mureș – unguri și români, români și unguri (din nou, ordinea nu contează) și îi mulțumesc pentru ospitalitate și minunățiile culturale/artistice pe care le-am văzut aici.

Să ne vedem cu bine și cu altă ocazie!

România și Transilvania mea dragă, szeretlek și te țuc pe nas!

PS: traseul de la Piatra Neamț la Târgul Mureș prin Bicazul Ardelean, Chei, Lacu Roșu, Gheorghieni și Sovata este fabulos iarna. Pădure și iar pădure, munte, iarnă feerică, ruptă parcă dintr-o vedere. 4 ore de călătorie zboară ca gândul 🙂

© Ionela Chiru

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s