Moldova, colț de rai, Rubrica "Românul lunii"

Joie de Vivre – la Deleni (fără Me) și un român nostalgic, oarecum aristocrat, oarecum altfel – Sorin Coteanu.

Celor dragi. Camarazilor de hălăduieli încântătoare.

Românul lunii decembrie – Sorin Coteanu ( Parcul Turistic Poiana Deleni). Pentru lupta cu veșnicul sistem românesc, pentru dragostea lui pentru codru și tradiții, pentru încercarea lui omenească de a sfinți un loc mai greu de sfințit, pentru eleganță și ospitalitate. 

*

Deleni. Un întreg parc turistic pentru noi. Și iarna toată pusă pe tavă în fața noastră. Avem bafta asta de a nimeri în locuri pustii, dar atât de frumoase.  Cât de straniu e locul ăsta  în decembrie. Se aud câinii lătrând. Doi lupi bătrâni stau  de strajă la intrarea în bucata asta de pădure fermecată. Din când în când, o pasăre rătăcită țipă a ger.

pp

hh

ll

Bucuria de a nu întâlni țipenie de om mă cuprinde de undeva de la glezne și mi se urcă la cap. Mai ceva ca vinul ăla de Cotnari făcut în casă.

Ain’t  no fuckin‘ tourist here my friend.

Un râs nebun se sparge între coaste și își face albie spre ochi. Pe mutra mea înghețată ochii râd, se prăpădesc de fericire. Uite colo un trunchi de brad prăbușit la pământ. Ceva mai încolo, o salcie contorsionată. Mă ascund după mesteceni. Apar și dispar.

 

 

Parcul ăsta dendrologic are aproape 8 hectare. M-aș putea rătăci. Aș putea fugi cu cerbii departe, departe. Aș putea patina pe lacul ăsta înghețat. Aș putea alerga prin vii. Viile Cotnarului sunt un ocean. Fata și oceanul. Bătrânul și marea.

Eu sunt marea ta Santiago. Și barca și rechinii. Hemingway ar fi băut cu mine o sticlă de vin. Tot el ar fi spus că

Omul e făcut să nu fie înfrânt. Un om poate fi distrus, dar nu înfrânt.

Și eu i-aș fi dat probabil dreptate.

Dragul meu prieten. Toate câte ne sunt date, sunt croite după  inima noastră. Bucură-te.

Tu și eu. Și drumurile. Mereu drumurile.

Pe coclauri, fie iarnă, fie vară. Cu AC/DC.  Cu Deep Purple. Cu tine prin păduri desfrunzite sau mai verzi decât verdele. Cu tine peste tot. Mic dejunurile noastre minunate. Muzica noastră de suflet și sufletul nostru cu miros de anvelopă încinsă. Și cei peste 120 km/h. Suntem dependenți de peisaje, de transa aia tembelă când totul se derulează pe repede înainte, pe o șosea oarecare. Doar muzica și noi.

  • Unde mergem azi?
  • La Cotnari.
  • N-am văzut niciodată Cotnaru’  îți spun și tu zâmbești de parcă  acum s-ar fi terminat lumea și nu ne-am mai fi văzut niciodată. Și zâmbesc și eu pe furiș uitându-mă pe geam, la viile alea care se derulează kilometru’ după kilometru’ și nu mai știu pe unde dracu’ mi-e capu’ de-atâta  libertate în piept și-n roți.

Și e iarnă sau toamnă, vară sau primăvară – nu mai țin minte – și pădurea aia incredibilă e toată a noastră. Și nu ne mai săturăm să ne plimbăm aiuriți printre copaci și lacul ăla înconjurat de plopi își tremură undele. Și la dracu’ cu toate.

Și mesteceni albi și zăpada caldă ca sângele și o carafă de vin roșu. Rece ca zăpada.  Și cinăm în Hârlău și râdem ca tâmpiții. Și cine s-ar fi gândit că ăștia au o haleală așa de bună?

g( O cârciumă cam din topor – alegerea numelui spune tot: Țăpușa. Dar mâncarea e onestă. Banală, dar onestă.  Ca la  Hârlău. 🙂 )

Și mănăstiri vechi și griuri calde.

 

(Mănăstirea Lacuri sau ,,Sihăstria din Codrul Delenilor”. Ctitorită de marele vistiernic Iordache Cantacuzino și atestată documentar pentru prima dată la 29 iunie 1724)

Iernile și pădurile. Cabanele cu miros de brad vechi. Și vinul. Mereu vinul. Și noi mai Noi ca niciodată. Și inima care stă o clipă în loc.

Apoi vara. Vara aia și  din nou vinul ăla roșu. Și domnul Sorin Coteanu. Mi-aduc aminte tristețea lui de om încercat. Mi-aduc aminte copilul ăla frumos de 4-5 ani. E nepoata dumneavoastră? Nu. E fiica mea.

Zâmbim. Dragostea e permisă tuturor. Omenilor mari și oamenilor mici.

Plăcinta lui cu ficat. Gătită de el după o rețetă din bunici. Și taclalele până târziu în noapte. Și mestecenii. Tremurători. Și carafele cu vin. Roșu. Pic. Pic. Pic. Un câine alb cu pete gri a venit la masa noastră și noi l-am ospătat cum se cuvine. Pentru că era de-al nostru’. Vagabond autentic.

 

c

t

Și ne-am veselit – câine și oameni și mesteceni întru slava spiritelor pădurii. Și frunze au curs peste noi și aerul era greu de miresme. Și nimeni nu-și mai știa hotarele. Câine și mesteceni și oameni. Pietros, vinul își deslegase tăria treptat iar noi pluteam la 10 centimetri deasupra dalelor de piatră de pe alei.

Am pălăvrăgit despre tot. Despre țara asta care îți nenorocește din start orice tentativă de a face ceva frumos. Pentru Ea. Pentru noi. Despre  faptul că țăranul ăla idilic, în straie albe și vorbe cuminți nu mai există – satul românesc a murit; trăiască balustrada de inox și plasma lângă teracotă.

Despre șmecherii care ar fi dorit să primească locul ăla gratis și să-l transforme în domeniul lor unde să-și invite rudele la făcut grătare. Despre șacalii care i-au pus bețe în roate cu orice ocazie. Despre o casă pierdută – băncile nu au suflet. Despre legendarul haiduc Coroi care hălăduia prin pădurile din marginea Deleniului.

Despre noi. Oamenii. Teribil de fragili. Și lacul. Cu bărci și plopi tremurători.

Ce om frumos, ne-am spus atunci. Ce om delicat. Ce om bun. O pată de eleganță într-un colț uitat de lume. Și ca orice pată de eleganță într-un ocean de mojicie, domnul Coteanu se luptă cu morile de vânt.

Scriu despre el, așa cum voi scrie despre toți românii frumoși care rezistă pe baricade. Nu știu cât ajută picătura asta de solidaritate. Câți turiști îi vor trece pragul. Suntem atât de subiectivi când vine vorba despre locurile care ne fac să ne simțim bine. Cei ca mine iubesc pustietățile, natura și liniștea. Lucrurile simple. Alții vor poate vânzoleala mondenă din stațiunile arhicunoscute de turiști.

Scriu despre locul ăsta cu strângere de inimă – sunt multe locuri despre care nu doresc să scriu; sunt multe locuri pe care nu doresc să le fac cunoscute și altora din teama de a nu banaliza colțișoarele astea deosebite.  De a nu le sluți într-un fel sau altul. Mi-e groază de grataragii și de familii cu plozi urlători și prost-crescuți, mi-e lehamite de oameni care trec prin pădure ca prin propria lor ogradă, mă irită peste măsură gloata și muzica ei stridentă.

Vino aici dacă știi să taci și să asculți seva cum zvâcnește sub scoarța mestecenilor. Vino aici dacă nu te urzică căsuțele modeste din lemn. Și așternuturile simple. Și mâncarea gătită de mâinile unui om bun. Vino aici dacă ești iubitor de codru. Da’ din ăla pe bune.

Iarnă sau vară. Verde sau alb. Acum sau atunci.

Iarnă la Deleni. Joie de vivre fără fasoane și zorzoane. Afară șuieră vântul. În locul ăsta uitat de lume, pădurea ne culcă la sânul ei și ne alăptează cu Fetească Neagră.

© Ionela Chiru

 

 

2 thoughts on “Joie de Vivre – la Deleni (fără Me) și un român nostalgic, oarecum aristocrat, oarecum altfel – Sorin Coteanu.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s